Dragon încolăcit, Brașovul.

        Brașovul, ca un dragon încolăcit în covata dintre munți, se arată ochilor mei stralucindu-și solzii cărămizii. Pare vesel azi, plin de culoare de la atâta ploaie câtă a fost; măcar de n-ar fi prea noroios urcușul! N-am timp să-mi mestec gândul că puhoiul mă trage spre treptele ieșirii din gară.  O sculptură arțăgoasa, neagră zgârie cerul cu colții -probabil e o mustață a dragonului, ce știu eu !?- ;  în fundal, Tâmpa vinovat de neagră și ațâțător de nurlie. Zâmbesc și trag liniștit de valiză la deal. Mă simt bine așa că un cap mare și flocos vine de mă salută cu limba de-un cot. E o corcitură de Berna și e mătăsos .. ne bucurăm împreună câteva secunde de ziua minunată din jurul nostru, apoi plecăm- el la joacă cu stăpânul, eu la joacă cu copacii și vrăbiile. De ce nu, doar sunt in vacanță!

           Odihnă, acomodare ș-apoi pornesc pe dealul vechii cetăți. Nu simt niciodată istoria acolo, pe aleile dintre turnuri, adică nu simt istoria cum o simt revărsându-se prin porii Iașiului sau ai Bucureștiului și probabil de aceea sunt mai zglobie carând pe umeri doar rucsacul nu și secole de zvâcniri și de lupte. Doar acolo jos, in Piata Sfatului, unde se ascunde cocoșată silueta Bisericii Negre se simte încărcarea tristă a emoțiilor  trecute. La baza Tâmpei, o alee cu luciri gri de pietre vechi, așezate în scări, miros curat de creangă mucegăită și suspine de lumină aurie învârtite de frunze bătute de vânt. Aer curat și alergare veselă de golden retriever prin tufe de zmeura cu boabe grele, roșii. Cărarea mă ridică de pe linia pădurii spre verdele pajiștei piturate cu steluțe galbene de sunătoare și paharelele mov,  minuscule ale tătănesei. Dimineață fiind, cântă privighetoarea. Adulmec frumusețea naturii cu ochii întredeschiși când, de la piciorul drept se ridică precipitați in zbor trei porumbei iar privighetoarea tace. Mă sperii și eu ca ca și păsările: ele de mine, eu de ele.. nu le văzusem. De nicăieri se stârnește gâlceavă obraznică de gaițe, acum știu că am fost reperată de ochii pădurii.. așa că hotărăsc să fac o pauză, chiar aici, pe o piatră singuratecă. Mierle obraznice cu papuci galbeni se strecoară prin tufișuri căutând viermuși și ciocănitori minuscule urcă în spirale infinite pe trunchiurile enorme ale brazilor. O orhestra de lăcuste incepe simfonia din iarbă, făcând geloși greierii tenori, care vocalizează din când în când, acoperindu-le. Am stat destul..plec după veverița roșie din vale și coborând o surprind mâncând cu poftă un burete iute. Mi se face o foame cumplită, cred că am uitat de timp cât am contemplat natura, așa că acum trebuie să grăbesc pasul. Merg săltăreț la vale, cum știu că nu ar trebui dar mă simt bine să arunc picioarele obosite pe cărare înainte. O pietricică mică și graba mea se termină gravitațional, cu o căzătură. Noroc cu rucsacul că mi-a atenuat lovitura și noroc cu sperietura că mi-a gonit foamea; acum nu mai sunt nervoasă, ce bine!

   După masă și un somn sănătos de băbuță irascibilă, pornesc în oraș. Strada principala, pietonală e plină. Un cerșetor strigă după noi : Sănătate să vă de-a Dumnezeu! Ca niciodată, îl agreez: m-a convins cu urarea lui. Apoi încep să judec, obicei foarte prost al meu: văd un popă lung cu mămica, soția țărăncoasa, blondă și scurtă ca un cal de munte și copilul ..o fetiță blondă care urlă că mama mănâncă înghețată în fața ei și nu-i dă decât explicații..probabil despre roșu-n gât  pe care l-ar face ea dacă ar mânca. Pălugă de tată, zâmbind condescendent în barba din care-și linge la rându-i înghețata, ocolește scena împreună cu ființa Lăți-lungilă care pare a-i fi mamă. Îmi vin multe înjurături în minte.. până la urmă copilul primește un rest din înghețata mamei; sigur acum nu mai face doar un simplu roșu în gât! - mintea mea vrea sa scape de imaginea de coșmar a familiei de țărănoi ..și ochii se opresc pe clădirile din Piața Sfatului; mari, impozante, pline de pătrate și ogive, mă duc cu gândul spre Alice în Țara Minunilor dacă privesc mai atent spre vânzătorii ambulanți: jobenul și mănușile iepurelui, ceasurile ceasornicarului, pălării.. toate amestecate și aruncate de-a valma ca-n lumea lui Lewis Carroll..Un talmeș balmeș zgomotos în care spațiul triumfă asupra timpului, condensându-l. Acum pricepui de ce nu simt încărcarea istorică…oamenii au făcut din megalomanie o artă și au numit-o gotic. Apoi, în turnurile și țepii ei au ascuns timpul, ajungând să trăiască speranța veșnicei tinereți între crenelurile cetății-dragon. Povestea continuă, pe măsură ce înaintez pe strada principală, printre case-palate și gangulețe animate cu idei ciudate: într-unul e o bibliotecă, într-unul se vinde modă.. E bine, încep să mă simt confortabil, să adulmec aerul ușor mucegait, amestecat cu iz de iarbă tăiată. Mă distrez copios citind "Cartofferia" și mă gândesc că pe aici nu se spune cartof ci barabulă și ar fi sunat mai bine "Barabulleria". Curg pe stradă și eu, picătură în râul de trecători sub privirile triste ale luminatoarelor acoperișurilor țuguiate, părând a fi personajele unei fantezii cu torturi caramelizate. Scăpată din mulțime, mă reped spre prima oază de verdeață: parcul din fața primăriei. Trandafiri în diverse culori respiră lumina zilei filtrată de puful unui nor alburiu. Mă împresoară porumbeii cărora încep să le arunc firmituri de pâine. Se ceartă între ei și unii masculi se-mpauneaza și dansează gângurind in jurul femelelor. Printre ei, vrăbii obraznice țopăie fericite în timp ce le fură bucățelele de pâine. Două mame disperate încearcă să întoarcă din fuga lor două fetițe: una cu fustiță portocalie de tul, o Eva după cum se pare și una în tricou și colanți roșii, o Mărie. Drăcușorii de copii se îndreaptă spre ieșirea din parc când în fața lor, pe alee se deschid, ca două aripi albe brațele unui bărbat în vârstă, bonom și cu bărbuță, îndemnându-le să se întoarcă la mame. Maria se întoarce însă Eva, ehe..cu Eva e mai greu; ea își rotește flacăra tu-tuului pe lângă bărbat și o ține pe-a ei: fuge și țipă nomadic, ca pescărușul. Până la urmă mama Mariei își ia fata acasă iar mama Evei, care nu poate fugi de fuste rămâne să privească după copilul ei. Noroc că, odată singură, Eva se plictisește și-și schimbă traiectoria fugii înapoi spre locul de joacă, unde începe să se dea huța. Mă gândesc cum e să fi o mamă devotată și adevărată care face doar ce vrea copilul și nu mai are timp să facă ce vrea ea!

   Impresionanta clădire a primăriei pare plină de bunăvoință, zâmbind roz către  nuntași și mirese. Emană o liniște simandicoasă cu coloanele ei luminoase și turnulețele vesele. Ies din parc pe aleea dinspre stradă, străjuită de doi păuni de piatră ale căror cozi desenează arabescuri de flori pe pământ. Mă conduc pașii spre liceul maghiar pe lângă care ajung in Vatra Cetății, pe lângă pârâu, de unde indicatoare atotcunoscătoare mă trimit să urc pe deal să văd turnurile ce încă străjuiesc orașul. Mă bucur de zmeură și câțiva fragi pe poteci, apoi m-așez să privesc din nou dragonul încolăcit in jurul Tâmpei, Dealului cu Melci și Dealului. Morii. Se bucură de soare orașul în amurg, sub dangătul leneș de clopot.